Free blog design by Louise Franks {Blog} Designs. Digiscrapping elements by Louise Franks{Digiscrapping} Designs.»

luni, 28 mai 2012

Şi dacă ai înţelege...

Şi simt cum încep un nou capitol după ce am terminat forţat un altul...
Va fi destul de greu să vorbesc despre asta deschis şi obiectiv, când sunt încă atâtea regrete pe care le am. În primul rând... ce proastă am fost!
Da, viaţa nu o ia întotdeauna în direcţia pe care am dori-o, sau cea care credem că ar fi cea mai bună. Uneori suntem puşi în faţa unor decizii greu de luat, adesea dând-o în bară, iar greşelile fiind greu de reparat, sau iremediabile. Încă nu am învăţat să gândesc la rece, mereu sunt mânată de impuls şi de dorinţa de a fi bine tuturor, chiar dacă fac exact opusul a ceea ce-mi doresc şi sfârşesc cu găuri adânci, pe care deşi vreau, nu le mai pot acoperi.
Ştiţi... se spune că nu trebuie să dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard. Şi dacă încerci să le împaci? Nu. Nu a mers. Într-un moment -ceva mai lung- de neatenţie şi negândire, am alungat vrabia de lângă mine. Şi ce urma să fac? Să sper că "cioara" va avea cândva să redevină vrabia pe care o cunoşteam. Şi dacă cioara avea două feţe?! Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.
Îmi pare sincer foarte rău pentru toate metaforele şi înlocuirile, dar cred că e mai bine aşa decât să dau nume, să nu se supere nimeni şi alte alea... Esenţial e că am pierdut o persoană importantă în speranţa că măcar cealaltă să îmi fie alături, dar am rămas cu dezamăgirea de a mă fi înşelat.
Şi acum e ironic... E chiar foarte... Pentru că am avut încredere în cineva de care am fost avertizată şi acum ştiu sigur că o persoană ar vrea să îmi spună "Ţi-am spus eu...". Şi are dreptul, şi chiar aş vrea, măcar aşa aş mai auzi-o o dată, chiar de ar fi un reproş enorm, mi-aş asuma tot. Am lăsat-o baltă, chiar dacă fără voia mea. Ea are cel mai mare drept din lumea asta să mă blameze... Să mă ignore, aşa cum o face acum. Nu mai am dreptul să îi spun nimic, nu mai pot decât să trag speranţa că este bine... că nu suferă, pentru că vinovata sunt numai eu şi sincer că dacă nu aveam slăbiciunea asta uriaşă de a fi dependentă de oameni, aş fi procedat la fel dacă eram în locul ei. O merit... dar ce pot face? Nu ştiu cum aş putea vreodată să îmi răscumpăr greşeala, dar... rămâne doar speranţa. Nu moare niciodată, nu? Măcar cu asta ştiu că rămân.
Şi oftez, trag aer în piept şi mă ruşinez de mine când îmi amintesc câţi paşi greşiţi am făcut, câte şanse am ratat. Toate greşelile au, totuşi, rostul lor: Poate-poate o să învăţ şi eu câte ceva. Încerc să zâmbesc -obligat-forţată- şi să sper că o să le fie bine şi fără mine. Tania şi Oana m-au ascultat când am avut nevoie... Ştiţi... e trist cum toată lumea are aşa mare încredere în mine în legătură cu relaţia -ruptă- cu cele două persoane în cauză... De la părinţi până la colegi mi se spune că o să trecem şi peste asta, că fac din ţânţar armăsar degeaba şi că o să zâmbesc mai târziu, când mă voi fi împăcat cu ele. Eu, însă, mă învinovăţesc, pe bună dreptate, cel puţin pentru jumătate din toate problemele, deoarece ştiu că nu sunt singura responsabilă pentru starea mea de acum, dar nu vreau să dezvolt tema asta, nu cred că mai merită.
Nu am vrut să încetez să sper că voi fi bine, nu o fac. Doar că acum conştientizez pe deplin că decizia pe care am luat-o, de a "schimba" persoanele, a fost una dintre cele mai rele decizii pe care le-am luat în viaţa mea. Încrederea se câştigă foarte greu a doua oară, sau deloc.
Şi nu, nu fac postarea pentru milă, nu ăsta e ţelul meu. Nu o fac pentru a înmuia pe cineva, pentru că, din contră, nu merit. Doar că... nu ştiu. M-am ataşat atât de tare de blogul ăsta încât îl umplu şi cu bune şi cu rele, şi nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, pentru că e foarte posibil ca postarea asta să marcheze sfârşitul unei perioade... minunate. Perioadă care mi-a făcut ultimul an, chiar puţin mai mult, minunat, dar cred că va trebui să realizez odată că greşelile trebuie plătite, planurile uitate şi visele trebuie să rămână neîmplinite.
Nu ştiu dacă mai citeşte blogul, nu ştiu dacă nu mi-a dat deja ignore... Am avut câteva incercări patetice de a vorbi cu ea, dar dacă nu am făcut ce trebuia la timp, acum îndur. Şi poate o să treacă, dar amintirile frumoase, cel puţin, rămân acolo. Rămân cu gândul la ce ar fi putut fi, la câte planuri am făcut împreună şi cât de bine legată era prietenia noastră... şi veriga slabă am rămas eu cu acţiunile mele prosteşti. Un singur lucru vreau măcar să înţeleagă, nu mai are rost să aştept să mă ierte, dar doar de un lucru să fie sigură: Că regret. Mult. Şi nu neapărat acum, când sunt în starea asta (ar fi chiar jenant), din prima zi în care am simţit că nu mai e lângă mine.
Totuşi, în inima mea şi-a câştigat locul, alături de puţinele persoane "privilegiate".
Îmi pare rău.

0 comentarii pana acum :):

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget