But I'm losing this and I'm about to lose you...

Titlul este unul la care mă gândesc de ceva zile încoace şi nu ştiu cum să fac, ce să scriu, dacă mai are rost să mă descarc... Dar după cum v-am obişnuit, o să îmi înşir aici toate gândurile pentru că nu îmi pasă dacă sunt judecată sau mă plâng prea mult sau cine ştie ce altceva...
I'm losing her.

Da. Iri. Aceeaşi Iri despre care am scris în nenumărate rânduri şi despre care v-am povestit atât de multe lucruri şi am pomenit de ea încă din primele postări pe vremea când căta membri pentru trupă şi care apoi mi-a fost complice la toate nebuniile pe care le scriam pe blog. Poate nu stăteam cu orele la telefon. Poate nu eram chiar de nedespărţit. Poate nu ieşeam în oraş chiar în fiecare zi... Dar ştiam că aveam întotdeauna pe cine să contez şi cui să îi spun un "Te iubesc!" sincer la care să primesc un "Şi eu Moni!" spus din inimă.
Poate că se întreabă cineva, totuşi: De ce? Ce s-a întâmplat? Ce a intervenit?
Stupidă cauză, stupid răspuns: Un băiat.
Şi nu vă imaginaţi că ne-am bătut pe un băiat pentru că ni s-au aprins călcâiele şi mie, şi Irinei şi Cătălinei.  Totuşi, tipul nu cunoaşte limitele bunului simţ, nu are nici cea mai mică urmă de respect şi nu se prea comportă ca un băiat obişnit în calitate de amic. Okey, am înţeles. Se ştiu de un an, s-au plăcut şi aşa mai departe, dar din cauza egoismului său dus la extrem şi al exagerărilor (şi cine ştie ce altceva) se certau din 3 în 3 zile, astfel că era o relaţie... mm nu găsesc termen. Okeyy... şi eu mă certam şi eram supărată şi după fericită şi iar eram geloasă şi iar ceartă şi iar scuze şi revenit la fericire... Dar respectivul prieten al Irinei (nu ştiu din ce motiv, după o ceartă sau ceva) a lăsat-o singură toată vara...
Dacă unul din motivele pentru care nu se vedeau în timpul şcolii era faptul că avem examene şi părinţii Irinei nu erau de acord, ar fi însemnat că abia aşteptau vara. Şi el ce face? O abandonează ca pe un câine care abia îşi aşteptă stăpânul şi în ciuda celor trei luni de pauză, aceasta îl iubea la fel de mult. Şi acum? Acum bineînţeles, datoria mea de prietenă şi a Cătălinei era să îi fim aproape pe parcursul verii (şi nu numai), să o facem să uite, să se distreze, să râdă, pentru că nu vrem să o ştim tristă şi supărată pentru că ştim prea bine cum este. Toată vara numai ieşiri, trupă, repetiţii, filmat, poze, mall, ceainărie, malul mării, parc, cântat... Tot efortul ăsta pentru ca toamna să reintrăm în umbra lui... pentru că de'! Acum merge: A început şcoala, suntem şi noi de dimineaţă...
Lupul şi-o fi schimbând părul (nu e cazul lui), dar năravul CU SIGURANŢĂ CĂ ba. Certurile şi pauzele au început iar şi apoi s-au mai înţeles la sfârşitul şcolii, înainte de vacanţa de iarnă, când IRINA l-a căutat ca să îi dea cadou de Crăciun. Frumos, nu?
S-au împăcat înainte de Crăciun, vacanţă, or să se vadă şi or să petreacă momente frumoase împreună, aşa ar fi normal, nu? NU. În viziunea distinsului mai bine să nu îşi vorbescă, nici măcar un La Mulţi Ani!, ca apoi să aibă ce îşi povesti când se reîntâlnesc.
COME ON! Deci eu am primit un Crăciun Fericit şi de la fostul meu prieten pe care l-am făcut să sufere, ştiu, dar mi-a spus. Şi el nu putea să o caute, nimic? Nu e chiar uşor să stai fără persoana pe care spui că o iubesşti trei săptămâni, dar pentru el pare că a fost foarte uşor.
După o vreme am început să vorbim cu Irina în privinţa anumitor chestii: Să nu se mai lase aşa uşor manipulată (să înveţe să spună NU, să nu facă TOT ce spune el), să se respecte mai mult (se certaseră pentru faptul că el nu o salută, nici măcar nu se uită la ea când sunt în şcoală pe motiv că "să nu îi vadă lumea", terminând cu el are i-a cerut să nu îl mai caute) şi multe altele, mai ales să deschidă ochii pentru că unele chestii sunt exagerate... nu o să dau exemple aici.
După ce am repetat de atâtea ori, ea spunând "Da, aveţi dreptate. Aşa o să fac." apoi se suceşte 180 de grade pentru dorinţa lui ne-am enervat şi i-am trimis un mesaj, fiind sigure că el o să îl citească. Poate că nu am folosit cele mai frumoase adresări, poate că nu ne-am ales momentul potrivit, dar am fost şi sunt convinsă că trebuia şi el măcar odată să citească părerea noastră despre el, pentru că noi, cât timp eram cele mai bune prietene, nu am vorbit o dată cu el. Nu mess, nu face to face, nu nimic. Trebuia să ştie, dar sigur nu conştientizează că ar fi mult mai bine dacă ar face un mic efort de a se schimba, cum Irina a făcut atâtea chestii. Dacă aş şti că m-ar asculta m-aş duce chiar mâine la el, l-aş trage într-o parte şi i-aş spune clar: Fă ceva cu comportamentul ăsta. Nu este bine. Nu ar durea deloc să o respecţi aşa cum are ea grijă de tine.
Pentru că da, ea nu merită. Şi din păcate tot ea, din cauza sentimentelor faţă de el, ne vede pe noi ca fiind "groaznice". Pentru ce? Pentru că l-am supărat? Ce contează? Şi aşa următoarele zile mişelul petrecea pauzele cu o altă tipă (el niciodată nu stă în şcoală, doar afară, iar acum sătea vreo două-trei zile toate pauzele la etajul 1, etaj unde suntem toate.). Şi după nu mult timp se vedea iar cu Irina.
Şi tot noi suntem alea rele şi groaznice. Nu am mai vorbit cu ea de acum două "luni", adică două săptămâni şi câteva zile. Am încercat să o caut, să vorbim, pentru că recunosc: Şi eu am fost puţin egoistă pentru faptul că nu am spus nimic, dar voiam să văd cât stă aşa. Cât rezistă să nu vorbească nici cu mine, nici cu Cătă; să vadă cât de mult petrecea cu noi şi cât ne străduiam noi să o facem să se simtă bine. Răspunsul ei? A spus că e fericită. Acum eu nu pot decât să o cred, deşi îmi este greu atâta timp cât îl ştiu pe el.
Cert e că eu sunt aici. Mereu voi fi. Pentru că, pe lângă faptul că eu mereu sunt aici (asta sunt eu...) pentru persoanele la care ţin, şi ea a fost lângă mine când am avut nevoie. Deşi doare când văd cum mă ignoră şi pur şi simplu pare că nu simte nimic după ceartă, eu nu vreau să o pierd, pentru că este greu să găseşti prieteni apropiaţi şi de încredere cărora să le spui tot, absolut tot, şi care să aibă încredere în tine.
Atât am avut de spus. See ya!