Pentru ele...

Pentru că şi ele merită măcar o postare. Am dedicat atâtea alte postări gândurilor şi sentimentelor pentru altcineva iar ele nu au făcut decât să mă asculte şi să mă înţeleagă. Acum le-a venit rândul.

Pentru voi.

Ştiţi câtă nevoie am de voi. Nu o spun, sper doar să o arăt. Sunteţi printre singurele persoane care ştiu cu adevărat cine sunt eu şi mă cunoaşteţi aproape în totalitate. Ştiţi cât mă bazez pe voi, câtă încredere am avut în voi din primele zile în care v-am cunoscut. Am sperat mereu să nu mai fiu atât de "nesimţită" (voi ştiţi că totul e în glumă şi sper ca toate acestea să nu vă fi deranjat prea tare) cu voi dar văd că s-a şi luat. Nu mi-e ruşine să recunosc: M-aţi influenţat, v-am influenţat. În stilurile noastre unice. Am luat de la voi şi bune şi rele... acum depinde de părerile fiecăruia. Am sperat mereu să iau din puterea voastră dar asta mai greu...

Iri...

Pe tine te-am cunoscut prima, în clasa a 7-a. Pe atunci eram la începutul a ceea ce e acum. Mi-era şi teamă să te bag în seamă dar am descoperit că-ţi plac anime-urile aşa că m-am băgat şi eu în discuţia ta cu Cristina. Cred, totuşi, că anime-urile sunt cam singurele lucruri pe care le aveam în comun pe atunci: Eram cu totul diferite! Tu muzică, eu desen. Tu singură, eu "in love". Tu ascultai muzică rock, eu nici atât. Tu erai mai "singuratică", eu foarte vorbăreaţă şi toate cele. Dar m-ai atras. Aşa, misterioasă, mi-ai părut foarte interesantă şi mi-am dorit să fi prietena mea. Uite că mi s-a îndeplinit dorinţa. Îţi mulţumesc pentru dăţile în care m-ai ascultat, m-ai iertat când eram nervoasă, râdeai cu mine în ore, m-ai ignorat când eram răutăcioasă, pentru că ai râs chiar şi la cele mai nesărate glume ale mele, mi-ai dat din minutele tale :3, m-ai încurajat în tot ceea ce am vrut să fac, mi-ai amintit mereu pentru ce şi cine merită să trăiesc, nu m-ai judecat deşi tu ştii cam multe lucruri "compromiţătoare" în legătuă cu mine, m-ai îmbrăţişat de fiecare dată când am avut nevoie chiar şi când ştiai că mintea mi-e la altcineva şi braţele tale doar mă consolau, pentru toate cadourile: de ziua mea, de Paşte, de Crăciun, de 1 Martie, fără să fi aşteptat ceva înapoi, pentru că m-ai încurajat să te zgârii când voiam să plâng, pentru că ai fost mereu calmă...
Îmi pare rău... pentru că nu am putut să te înţeleg când ai suferit de pe urma nesimţitului (ştii tu despre cine e vorba) deoarece eu eram bine-mersi pe atunci. În ultima ta relaţie am încercat să-ţi fiu mai aproape dar nu am fost nici eu într-o pasă prea bună şi cred că gelozia şi-a cam arătat colţii. Îmi pare rău că nu suportam să aud "Ce frumos e!", "Cât de drăguţ e!" şi toate lucrurile pe care eu ţi le-am spus şi tu mi le-ai ascultat dar nu am putut returna favorul. Iartă-mă... Îmi pare rău că nu am putut să te sprijin mai mult, să fiu de partea ta orice ai face, fie că era bine sau rău. Recunosc, şi eu aş fi făcut atâtea pentru cineva, ca şi tine, dacă aş fi putut. Aş fi plecat de la şcoală, m-aş fi ferit de mama, plecam de acasă... orice. Nu s-a putut, iar eu pe tine nu te-am încurajat. Mersi, totuşi, că ai făcut lucrurile de capul tău. Sper să ai o viaţă frumoasă, aşa cum mi-o faceţi voi mie.

Cătă...

Totul a început... pe Facebook. Pe noi tot pasiunea pentru anime-uri ne-a făcut primele "legături" (bine, ăsta a fost motivul să mă bag şi eu în vorbă cu tine...). Ne-am dat în vorbă la o poză cu Lovely Complex pe care... nici nu l-am văzut. Nu mai contează, eu voiam numai să te cunosc. Prima mini-conversaţie face-to-face a fost la repetiţia de la spectacolul pentru civică. De aici ne-ai cunoscut pe mine şi pe Erdal, Irina şi restul. Prima ieşire cu tine o ţin minte că a fost fix pee... 13 Mai... cred. Sunt destul de sigură că a fost imediat după banchet. Nu am crezut că o să ai atâta încredere în mine dar mulţumesc. Tu ai fost mereu cea care mi s-a părut mai... rece, retrasă. Glumeşti, însă, foarte mult atunci când eşti în toane bune. Cred că eşti cea mai realistă dintre noi şi poate că e bine să fie cineva care să mă ţină pe mine şi pe Iri cu picioarele pe pământ. Ai ieşit mereu când te-am "convocat", ai mers mereu unde am vrut eu şi numai noi ştim cât am mers pe jos -Parcul Tăbăcăriei ne cunoaşte deja-. Îţi mulţumesc pentru că vorbeşti cu mine cu orele la telefon ca să mai uit de restul, nu te enervezi când te trezesc, mă asculţi tăcută şi nu mă întrerupi, mă faci să cred că sunt mai puternică decât văd, ai cele mai trăznite idei, ai o voce care mă calmează (da! îmi place să te aud cântând), nu încerci să mă schimbi chiar dacă o faci involuntar, mă ierţi chiar dacă ştiu că nu îţi prea place să mă auzi cum îţi povestesc cum m-a necăjit şi altele şi spui mereu "Eh... e nesimţit..." şi atât pentru că ştiu că ai vrea să continui lista, pentru că ai salvat prietenia noastră cumpărându-ţi cartelă de Vodafone. Îmi pare rău că nu mă pot schimba astfel încât să nu mă mai rănească nimic şi de aceea tu te chinui cu mine ca să înţeleg... înţeleg dar nu pot. Scuze. Îmi pare rău că nu pot vorbi toată noaptea apoi dormi toată dimineaţa ca să fim ok amândouă, îmi pare rău că mă iau de înălţimea ta deşi (trebuie să) ştii că-mi place. Da, îmi plac oamenii mici de înălţime pentru că mi-aş fi dorit şi eu să fiu ceva mai mică. Asta e... mă mulţumesc şi cu 1,60. Îmi pare rău pentru glumele nesimţite de tot felul (Cine ştie cunoaşte, îţi imaginezi că nu le pot spune aici). Îţi doresc o carieră strălucită, aşa cum o visezi: o meriţi şi ai toate şansele să ajungi la ea.


Cam atât am avut să vă spun, acum. Voi ştiţi cât de importante şi cât de speciale îmi sunteţi. Vă iubesc!