Mor

De toate. Somn bun nu am mai avut. Stare ciudată mereu. Îmi e rău. Pur şi simplu.
A venit mătuşa cu văru şi speram să fiu ceva mai entuziasmată. Din păcate, până şi Mamaia îmi trezeşte amintiri neplăcute, mai ales brăţările fosforescente. Cu ele am amintiri... Am o poză cu ele în telefon şi când o văd îmi amintesc de perioada aia şi se data în care a fost făcută. Ziua aceea nimeni nu ştia ce am. Ziceam că sunt bine dar nu mă credea nimeni. Mă bucur, totuşi, de faptul că a fost doar o plimbare cu familia deoarece nu aş fi vrut să stric starea prietenilor -o stricasem dar la telefon-. În acea zi veniseră mătuşa cu familia -an de an vin- şi ieşisem din casă după mult timp. Îmi amintesc vag de faptul că tata a fost foarte înţelegător în legătură cu starea mea şi m-a lăsat să mă descarc. Apreciez. Chiar o fac.
Brăţările mi le-au luat ai mei -se jucau sor-mea şi văr-miu cu ale lor- că le cerusem -minte de copil, mereu- şi pozele le făcusem în maşină, noaptea, spre casă. Acasă a fost ceva. Ceva... nu pot şi nici eu nu ştiu cum să descriu. Am simţit un comportament frumos faţă de mine acele câteva minute dar apoi a trebuit să mă culc. Mi-am luat telefonul şi vreo juma de oră am răscolit mesajele. Brăţătile erau, în continuare, cu mine, atârnate de geam.

Eh, gata cu seara aia. Brăţările fosforescente "mor" în 12 ore deci nu le mai am. Le-aş fi păstrat dacă aveam un loc cu amintiri cum am acum. Voiam într-o zi să pozez şi postez toate amintirile păstrate -bileţele, hârtii, bilete de autobuz şi tren, brăţari ale prieteniei sau făcute de Iri, desene, fluturaşi-. Am început să le ţin de ceva timp încoace. Orice: Otaku, Crăciun, ziua mea, 1 Martie, picnic, bileţele din oră, mesaje, desene...

Acum nu mai ştiu ce să mai scriu... Starea asta proastă mă lasă fără inspiraţie. Acum mă ia şi mama cu întrebări gen: "Cu lanţul ăla ce mai faci?". Mă enervează întrebările astea care nu au absolut niciun rost. Ţine să îmi amintească tot felul de chestii dar nu e singura. Iar încep cu reproşuri aşa că poate e mai bine să mă opresc.
Mai scriu când mai apuc.

P.S.: Ieri Iri era aproape să mă facăsăplâng pe stradă. NU trebuia să o las să îmi citească dar nah... Sunt uimită de persoanele care scriu poezii -iubim ce nu putem avea, nu?- pentru că eu nu aş putea în 10 ani să scriu ce scrie ea. Mă uimeşte şi, totuşi, mă regăsesc în poeziile ei. Aştept cântecul despre mine -să vad cam ce cântec mă descrie-. Cum a zis şi ea:

:( tu ca si mie..doua fraiere:)

Da! Suntem fraiere. Dar eu una mă simt mai bine aşa- nu sunt singură care suferă în prostie. Amândăuă aşteptăm numai că ea transpune suferinţa în versuri. Destule versuri! Desene mi-au tot ieşit dar nu cu suferinţă. Ci cu bucurie! E mai bine aşa. Când o să cresc o să le văd şi poate atunci îmi va fi mai bine.

Şi tare voiam să închei cumva postarea dar nu am curajul. Bye!
Poezia cu pricina: Tu-în vis