"Lasa, nu are rost sa plangi. Ai puterea necesara sa opresti lacrimile si sa speri in continuare, nu se opreste totul aici. Astazi este doar o zi care maine va trece drept o amintire, totul se poate schimba, infernul se sfarseste." Asta imi spun de fiecare data cand am starea asta de neliniste si agitatie, cand vad totul naruindu-se pret de cateva clipe. E adevarat, trece, trece si uit... dar in esenta noi, oamenii, suntem suma tuturor momentelor traite, fiecare defineste o latura a existentei noastre si oricat as incerca sa neg si sa ascund, sunt infricosata si in acelasi timp o lasa. "Nu plange pentru cineva care nu am plange pentru tine." spuse ea... si vreau sa pot. Cand vad indiferenta simt ca ma sufoc. Oameni buni, putina atentie, de atata am nevoie... Nu cer mult, doar putin mai multa grija in ceea ce imi spuneti si cum va comportati cu mine. Sunt inca un copil, nu mi-am dezvoltat nepasarea suficient cat sa am zidul acela protector de care sa treaca doar cine trebuie. Sunt vulnerabila si o simt, dar vulnerabilitatea asta aduce sinceritate si stiu ca nu ma voi fi prefacut sau mintit. Mi-e frica de schimbari, mi-e frica sa vad adevarata fata a realitatii. Posibil ca atunci cand eram mai mica sa trec mai multe cu vederea sau pur si simplu ochiul meu sa omita intentionat sa imi arate anumite aspecte care acum ma afecteaza. Cand eram la pamant toti au pasit inapoi, insa o singura persoana nu numai ca m-a ridicat, ci chiar m-a dus pe brate (este ceva sa fii facut sa razi intr-o depresie urata). Momentele mele sunt rare in comparatie cu starea mea de acum ceva vreme. Ofer, dar cand e vorba de primit te ascunzi. Ce vrei sa iti mai fac... oare nu este evident cata nevoie am de macar o farama din atentia ta... a celui pe care il stiam?