I tell myself that I don't miss you at all...

E sfâşiată. E ruptă, arsă. Apoi înecată şi zdrobită. Totuşi, continuă să bată pentru ei.
Daa... Stare ăă... Stare pe care tot încerc să o ascund de mine.
Şi cu ce să încep, ce să spun şi ce nu?
Păi în primul rând că starea mea o ia pe direcţia unei prăpăstii adânci şi abrupte. Cum e când toate persoanele din jurul meu ori mă ignoră, aşa cum mă aşept, ori mă surprind în mod neplăcut cu diverse lucruri? Este îngrozitor. O să mă omoare chestia asta? Cu siguranţă nu. O să mă "îmbărbăteze"? Presupun. Îmi doresc asta? Dacă e să trec prin ce e acum, nu.
Am hotărât că nu mai scriu despre nimic demoralizator pe blog, dar odată şi odată trebuia să postez şi mă ajuta, chiar mă ajută să mă descarc şi îmi mai uşurez sufletul.
Voiam să scriu de mult despre 30 Aprilie şi 1 Mai, dar după ce nu am avut chef au intervenit toate astea şi mă trezesc în fiecare zi gândindu-mă la ce să fac, sperând că o să primesc un semn de la cineva, că o să am parte de... un miracol? E mult şi puţin spus.
Azi am mers spre gară cu o fostă colegă şi colega ei. Nu am avut legături prea strânse, dar şi-a amintit să mă întrebe de "Băiatul ăla!" şi apoi am început să vorbim despre diverse şi o avalanşă de momente mi se derula prin faţa ochilor şi mi-a repetat, cred că de 10 ori, aceeaşi chestie şi anume că "Când iubeşti pe cineva ţii şi cu dinţii de el şi îi reaminteşti tot ce aţi făcut unul pentru altul, momentele frumoase, dar şi sacrificiile."
Şi aici am greşit eu. De mai multe ori. La cele mai importante persoane. Şi să spun că regret e puţin spus. Dar mă rog.
În ultimele zile m-am simţit foarte independentă, şi cam aşa am şi fost. M-am certat şi cu mama, care este una din persoanele care mă fac să mă simt aşa. Am făcut pur şi simplu ce am vrut, ce am simţit. Nu m-a băgat în seamă şi recunosc că dacă erau alte împrejurări eram cea mai fericită. Iubesc să iau decizii, să mă gândesc de una singură ce fac şi cum, dar asta cu măsură. Ieri aveam 5 lei în buzunar şi am plecat la Profi să văd ce să îmi iau. În momentul în care am luat coşul şi am străbătut magazinul ăla de 5 ori pentru că eram nehotărâtă, aveam o bucurie imensă în mine. Chiar dacă am luat un iaurt, două chifle şi un baton de susan, m-am simţit studentă de facultate care locuieşte singură undeva departe de părinţi, adică ceea ce îmi doresc să ajung.
Azi am avut teza la română pentru care am învăţat pe rupte (chestie nouă la mine) din weekend până azi de dimineaţă înclusiv. Am avut emoţii, dar am scris ceva. Mi-a picat caracterizarea lui Jim Marinescu din Cartea nunţii a lui Călinescu şi definiţia povestirii. Am vrut foarte tare să nimeresc Cartea nunţii pentru că am citit-o, am plâns la ea şi mi-a plăcut enorm.
Luni am fost de servici pe şcoală, ieri a fost o zi ca oarecare... Nimic special de spus.
Am început să ascult Three Days Grace... şi asta din duminica dinainte de 1 Mai, zi în care mi-am şi făcut CD cu discografia lor completă cu tot cu cea de la Flyleaf. Deşi au nişte melodii "negativiste", mă fac să mă simt bine. Şi dacă tot am ajuns aici, vreau să postez una din melodiile care îmi place mult de la ei, una care îmi aminteşte foarte tare de mine de acum ceva vreme. Din fericire partea aceea s-a schimbat radical şi sunt recunoscătoare Lui că m-a ajutat.


Tot de curând am văzut un testimonial al lui Lacey care pur şi simplu m-a emoţionat până la lacrimi. Povestea despre cum a început să creadă la 6 ani în Dumnezeu, apoi şi-a pierdut încrederea pentru că verişorul ei de 3 ani, care-i era ca un frate, a fost omorât în bătaie de tatăl lui vitreg, spunând că dacă există Dumnezeu, de ce ar fi lăsat să se întâmple asta?
La 16 ani viaţa ei o ducea tot mai rău şi voia să se sinucidă, plănuise asta bine. A venit mai devreme acasă, dar erau şi bunicii ei (care trebuiau să fie plecaţi) şi bunica ei a privit-o şi a zis că o duce la biserică. Deoarece nu voia să îşi petreacă ultima zi din viaţă auzind-o pe bunica ei urlând, a mers, iar la biserică preotul, la un moment dat, a spus că este o prezenţă sinucigaşă, dar ea nu a vrut să se ducă la el şi un domn i-a prins uşor mâna când voia să plece şi i-a zis că Dumnezeu ştie că plânge, şi plânge mult... şi ştie şi de ce. Dar ea nu trebuie să se ducă, El o vrea în viaţă, i-a pregătit o viaţă frumoasă... Aici am izbucnit... şi nu m-am oprit o perioadă bună de timp.
Anyway, aici este testimonialul, dacă sunteţi interesaţi.

O să mă grăbesc să postez azi şi pe http://stuff-made-by-hand.blogspot.com/ ultimele bijuterii făcute. See ya.
P.S.: O să mă apuc şi eu de un serial şi nu, nu e unul din clasicele (Jurnalele Vampirilor, Supernatural sau mai ştiu eu ce) seriale de care tot aud, ci de unul de care am aflat ieri, şi anume New Girl, în care joacă Zoey Deschanel.