Free blog design by Louise Franks {Blog} Designs. Digiscrapping elements by Louise Franks{Digiscrapping} Designs.»

luni, 19 decembrie 2011

Memories.

Am avut postarea asta în minte încă de aseară şi sper să o termin de scris până să ies de la PC. Titlut spune totul, dar nu chiar... E vorba despre memorii şi amintiri şi o să intru în sectorul acela din care am tot scris în anumite momente.
Totul a început în Iulie 2009. Plictiseala şi pasiunea pentru anime-uri (singura de care eram sigură pe atunci) m-a condus pe unul dintre multele forumuri dedicate adepţilor- Animax Forum.
Nu era nici cel mai "populat", nici cel mai interesant, dar ăsta era şi m-am ataşat destul de repede de persoanele de pe acolo. Moda acelei vremi făcea ca toată "lumea bună" să îşi dea întâlnire seara la două topicuri foooaaaarte frecventate: "Ce ai face dacă te-ai trezi lângă userul de deasupra ta?" şi "Ce ai face dacă userul de deasupra ta te-ar invita la o întâlnire?". Teoretic nu ar fi prea multe de vorbit, dar spammeri acelei vremi umpleau pagini întregi cu nimicuri, certuri, glume şi multe multe altele.
Tot pe atunci a fost înfiinţată moda "violului" astfel că diverse persoane se lăudau cu ce ar fi făcut "dacă..." şi nu erau lucruri prea morale (totuşi, în limita bunului simţ). Unul dintre primii raperi a fost Cruz. Mă enervai când te vedeam ce mare macho te dai pe acolo şi cât de interesant te credeai. De fiecare dată când aveam ocazia mă luam de tine şi te "ameninţam" cu diverse chestii. Nu mai mult de două săptămâni au trecut şi ura aceea temporară a devenit obsesie: Îţi urmăream fiecare mişcare, fiecare propoziţie pe care o scriai, cui o scriai şi de ce... Orele când intrai şi când nu. Am ajuns să mă bucur că te văd Online chiar dacă ieşeai după câteva minute, dar când vorbeam pe forum tot răutăcioasă eram.
Ţi-am urmărit toată istoria pe forum: Reputaţia, postările, preferinţele şi informaţiile despre tine. Mi-am dat seama că nu eşti chiar aşa nesimţit cum păreai şi că eşti un tip chiar... okey. Nu m-a interesat niciodată cum arătai, deşi văzusem poze din întâmplare la un topic pentru chestiile de genul ăsta şi nici măcar alea nu m-au afectat. Devenisem obsedată de un străin, un străin glumeţ, inteligent, pe la vreo 18 ani după cum spuneai...
Deşi mă gândeam mult la tine şi treceam prin chestiile astea pentru prima oară, mi-am spus că are să treacă. Pe atunci era moda "căsătoriilor virtuale" şi a familiilor. Bineînţeles, erau inutile în viaţa reală, dar asta nu ştiam pe atunci. Într-o seară mă aflam într-o discuţie cu nişte persoane de pe acolo şi realizaseră că eram singură şi că nu mai fusesem căsătorită la care vine cavalerul şi îmi face glumeţ invitaţia spunând că "Ştii că o să fiu mereu disponibil pentru tine", eu răspunzându-ţi că sunt bine aşa cum sunt. Mi-am dat seama că nu era aşa când dimineaţa următoare prietena mea Cami, care urmărea noapte ce se petrecea când eu dormeam, mă sună şi îmi spune: "Cruz e soţul prietenei tale, Ayame!". Rămăsesem blocată... Ayame era, într-adevăr, cea mai apropiată de mine de pe tot forumul... Nu ştia ce simţeam pentru tine şi nu trebuia să o acuz de nimic. Nu puteam decât să vă felicit şi... din ce a urmat chiar să primesc invitaţia de a vă fi naşă a unui viitor copil adoptat. Chestia asta nu a durat mult, oricum. "Aţi divorţat" şi asta îmi părea bine.
8 August 2009.
Mi-am făcut curajul să te adaug în lista de messenger. Nu ştiam ce să fac şi ce să îţi spun, ce motiv să îţi dau pentru că orice mi s-ar fi părut a mă trăda. Recent îmi făcusem un forum: Crazzzy Orange. Nu era mai nimeni pe acolo, aşa că era ocazia perfectă să mă bag în vorbă cu tine. Ţi-am luat ID-ul şi i-am dat Add. După un minut îmi dai accept şi, şocată, mă uit la monitor... Îţi studiam avatarul, statusul şi ce detalii mai găseam.
"CruZ"
Interesant. Până să fac vreo mişcare apare mult dorita fereastră:
"Brb să halesc :)) Vorbim după :P"
Ei bine, aici a început totul. O aventură pe care o să mi-o amintesc toată viaţa indiferent cum şi dacă se va sfârşi, Cosmin.
Până să vorbim mă gândisem mult la tine. Te visasem şi toate cele... după doar câteva zile de când am început să vorbim, în inocenţa mea şi din încrederea prea mare în oameni am început să îţi spun tot ce aveam pe inimă... Naiva de mine. Nu ştiam cât de stupid sună şi tu nu mi-ai dat niciun semn cum că nu mă crezi. Râdeai, dar preferam să râzi decât să crezi că sunt o ciudată (oricum sunt...) şi să îmi spui să te las în pace.
24 Octombrie 2009
Nijikon. Era pentru prima oară când mă duceam şi spusesei că vii. Deşi nu era nimic între noi, ci doar în imaginaţia mea, eu speram că ne vom vedea şi că va fi minunat. Îmi spusesei atâtea chestii că te aveam numai pe tine în cap şi nu te mai puteam scoate de acolo. Ai anulat totul: nu mai puteai ajunge. Pentru mine a fost o lovitură neaşteptată, dar am fost bine. Acum văd că este mult mai bine că nu ai venit: aveam concepţii diferite despre relaţia dintre noi.
După cum eram obişnuită, aveam în plan să iau câteva suveniruri aşa că te-am întrebat ce ai vrea. În glumă, mi-ai spus să îţi iau cartea Twilight dacă o găsesc şi cum mă ştii, sunt foarte credulă aşa că ţi-am spus că nu îţi pot lua decât o carte poştală. Ai lăsat-o ca mine şi ai fost foarte uimit după ce ai văzut că eu m-am ţinut de cuvânt şi într-un final ţi-am trimis-o.
Chestia asta te-a făcut să realizezi că nu am aberat în vară când ţi-am spus că te-am visat şi restul, ne-am apropiat şi prin noiembrie a fost o altă viaţă pentru mine.
13 Decembrie 2009
Prima noastră ceartă. De asemenea, prima oară când ţi-am auzit vocea. Pe 12 am dormit la Cami şi vorbisem muuult în seara aia pe messenger. Ştiai că mi se pare ciudat să vorbesc la telefon cu o persoană pe care nu o văzusem în realitate şi că îmi era jenă, aşa că am căzut de acord să mă suni când mă trezesc ca să fiu buimacă şi să nu realizez. Iniţial trebuia să mă suni pe la 8, iar eu să răspund. Mă trezesc şi dau să răspund câând... mesaj. "Dă-mi beep când te trezeşti ca să te sun :P"
Am simţit că mă înmoi toată: Eram complet trează şi degetul nu voia să apese Apelare. Eram prea emoţionată. Am trezit-o pe Cami, speriată cum eram şi ţipam una la alta. Ţi-am dat beep şi am închis repede. Secundele următoare m-am holbat la o inimă maare şi roşie care umplea ecranul telefonului: "Cruz is calling..."
După multe încurajări ţi-am răspuns: O voce dulce a unui rârâit m-a întâmpinat: "Neaţa, ce faci?". Am simţit că mă topesc, dar trebuia să răspund, nu puteam închide. A fost doar un început pentru ca apoi să depăşesc orice obstacol legat timiditate când vorbeam cu tine. Te întrebasem, după vreo 10 minute de vorbit: "Sigur nu îţi consum prea multe minute?" şi mi-ai răspuns: "Am 500, crezi că ne ajung?". Uimită, am aprobat: 500 e un număr mare!
Totuşi, în iarna ce a urmat nu părea suficient încât să putem vorbi cât vrem. Cele 500 de minute şi încă ceva de la mine ne ajungeau numai vreo două săptămâni, pentru ca apoi să stăm după telefoanele părinţilor, sau mai ştiu eu ce altceva găseam.
Revenind la prima ceartă... După ce am vorbit prima oară, emoţionată fiind, ne-am spus Pa! şi am închis... Ce te-a enervat pe tine a fost că am închis până să apuci a-mi spune "Te iubesc!" şi deşi a fost "traumatizant" cât timp ai fost supărat, a fost totuşi drăguţ... Ai pus atât de mult la suflet chestia asta încât nu ai lăsat-o să treacă fără să îmi arăţi ce important era pentru tine.
Iarna aceea a fost una plină: Stăteam pe messenger, vorbeam non-stop la telefon, ne dădeam mesaje noaptea când eu ar fi trebuit să dorm, găseam tot felul de chestii de făcut şi discutat.
La fel şi primăvara ce a urmat a fost una frumoasă... Eram mult mai apropiaţi, ne cunoşteam destul de bine şi restul, dar nu ne văzusem. Chestia asta ştiu că a durut pentru că eram conştientă de sentimentele mele pentru tine şi atunci, ca şi acum, mi-aş fi dat viaţa pentru tine.
15 Mai 2010
Otaku. Plănuisem de luni bune că atunci o să ne vedem întâia oară. Aveam emoţii pe care nici măcar nu le mai puteam ţine în frâu, mai ales de faţă cu mama când am şi început să plâng cu vreo 10 minute înainte să apari. Stăteam în Parcul de la Operă aşteptându-te să apari împreună cu vărul tău. M-ai sunat. Faţa mi s-a luminat şi, emoţionată, am răspuns. Abia ieşisei de la metrou şi veneai spre locul de întâlnire. Erai aproape de parc şi m-ai pus să mă ridic în picioare: eram cea cu bluză albastră şi pantaloni negri. Încă îmi amintesc reacţia ta: "Aşa micuţă e?!". Veneai. Nu ştiu dacă ai observat, dar nici măcar nu mă puteam uita mai mult de 5 secunde la tine. Te-ai prezentat mamei şi apoi mi-ai întins mâna. Încă nu ne spusesem nimic. Te-am luat de mână şi mama s-a oferit să ne arate drumul. O luase înainte, văru tău după ea şi noi în urmă. Ce a urmat, a fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea: o uşurare pentru faptul că te văzusem şi o povară pentru dorul ce urma să apară. Chestiile astea nu au mai contat. A venit vara.
Sfârşitul clasei a 7-a se apropia şi noi nu eram într-o pasă chiar bună. Cât mergeam spre şcoală la premiere am avut o discuţie în încheierea căreia mi-ai spus că ar trebui să facem o pauză... Ca întotdeauna, mă împotriveam, dar în final făceam ca tine. Pauza asta a constat de fapt în rărirea orelor de vorbit la telefon, reduse la câteva mesaje în fiecare seară în care mă întrebai ce fac, dacă sunt bine, cum o duc... Am luat chestia asta ca pe un semn... Nici măcar o zi, una singură, de când ne-am apropiat, nu a trecut fără să vorbim. Am continuat relaţia care o ducea tot mai bine, până la un punct. Am ajuns să am ieşirile mele de gelozie şi egoism, care pe tine te deranjau foarte tare... Dintr-o dimineaţă nu am mai reuşit să dau de tine. Eram speriată. Nu răspundeai la mesaje, telefoane sau pe mess. După câteva zile în care nu ai spus nimic ţi-am lăsat un mesaj pe mess, chiar dacă erai Busy, rugându-te să vorbeşti cu mine şi spunându-ţi că îmi pare rău. Spre norocul meu, erai în altă cameră atunci şi vărul tău mi-a răspuns, descosându-mă până a aflat motivul pentru care nu mai erai de găsit. M-a sfătuit să stau calmă, că îţi trece ţie pentru că ţineai prea mult la mine, mi-a spus că trebuie să las deoparte egoismul pentru că nimeni nu îl suportă, iar în final mi-a spus că dacă se întâmplă ceva să nu mai plâng pentru că "mai are balta peşte".
Dacă ai şti de câte ori am auzit asta... Nu i-am ascultat niciodată şi ştii cât mi s-a reproşat faptul că am încredere în tine. "Eşti o proastă. Trezeşte-te, ăla te înşeală, bineînţeles." De fiecare dată le răspundeam "Dacă tu ai fi fost... să nu spun cum... să faci din astea, asta nu înseamnă că toţi sunt la fel, crede-mă..."
Oricum, 8 August 2010... Ziua în care ne-am despărţit prima oară. Nu a fost uşor. Nu a fost deloc uşor. Încă am traume adânci din zilele alea în care tot ce puteam face pentru a mă descărca era să zbier din toţi plămânii mei şi să îţi strig numele în gol "Cosmin...". Ca întotdeauna, când vorbeam cu tine mă făceai să sper. De fiecare dată era la fel: Nimeni nu ar fi crezut că suntem despărţiţi, vorbeam cât se poate de normal... pentru noi doi.
După câteva zile a venit şi împăcarea. Am încercat să mă schimb şi să fiu mai înţelegătoare.
20 şi 22 Octombire 2010.
Nijikon din nou... de data asta ne-am întâlnit, dar nu acolo. În gară. A fost frumos, am umblat aiurea prin Bucureşti şi am petrecut fiecare clipă la intensitate maximă... Deşi nu ne-am văzut mai mult de... hai să spun 5 ore în cele două zile adunate la un loc.
După ce ne-am văzut şi am petrecut clipe minunate împreună, ne-am răcit. A intervenit o răceală dureroasă, care a sfârşit cu o despărţire pe data de 7 Noiembrie 2010.
Am aşteptat. Am sperat. Încă mai am mesajul în care îmi spui "Ne vom împăca... :P". Am ţinut mereu cu mine speranţa pentru că tu mi-ai spus: "Agaţă-te de orice fir de speranţă! Unde e Monica aia optimistă pe care o ştiam?!".
Sunt aici. Nu am fugit. M-am ascuns, dar nu am putut sta departe prea mult timp.
Într-un final, pe data de 5 Decembrie 2010 îmi spusesei ultima oară că mă iubeşti... în perioada aceea.
Mai are rost să spun ce a urmat? Un an dureros. O cicatrice pe care încerc cât de mult să o ascund, să îmi spun că trece, că se vindecă, atâta timp cât încă te ştiu bine şi mai vorbeşti cu mine.
20 Octombrie 2011
Preţ de o oră ai fost numai cu mine, dar asta nu o ştiu mulţi. A fost frumos şi sper că nu sunt singura care crede asta.

Timpul mă presează şi poate e mai bine să mă opresc aici.

Aştept Ianuarie :)

1 comentarii pana acum :):

Alee spunea...

Te inteleg prea bine crede`ma... :D Am trecut si eu prin aproape toate fazele astea, doar ca eu am tinut la o persoana pe care nu o vazusem face to face niciodata. Si care mai era si din Irl. o.O

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget