Nici măcar eu...

...nu mai ştiu ce vreau.
Vreau să se sfârşească totul. Totul? Poate nu chiar. Dar multe lucruri. Stres, durere, suferinţă. Dar sfârşitul a ceva nu e, oare, începutul a altceva? Şi de unde oi avea să ştiu dacă acel altceva e mai bun ca fostul ceva. Deja aberez, ştiu.
Mi-am făcut un blog pentr a-mi păstra amintirile şi a ţine lumea la curent cu ce am mai făcut. Acum încerc să îl ţin pe post de jurnal, se pare. Am momente când aş scrie ORICE. Când sunt supărată parcă îmi fac un plan de idei dar a doua zi... îl uit! Poate e mai bine aşa, multe lucruri spuse la supărare se regretă apoi dar uneori chiar aş vrea să văd ce fel de postare ar ieşi pentru că atunci gândesc... altfel.
Am să încerc, totuşi, să îmi amintesc ce aveam aseară în cap.
Era legat de adverbul "departe". Ce înseamnă asta? Departe... hmm... Am spus adeseori că sunt departe de, spre exemplu, îndeplinirea unui vis sau a ceva. Dar poate nu e aşa. Poate mai e doar un pas, sau o scurtătură, ceva... Ceva pe care noi suntem prea preocupaţi de "altceva" ca să o observăm.
Departe de o persoană...
Am gândit-o şi spus-o de multe ori. Dar nu se poate să mă fi înşelat? Dacă ai mereu în gând imaginea cuiva, amintirea sa, nu realizează acest lucru o oarecare apropiere? Pe de altă parte... Dacă eşti exact lângă acea persoană, dar ei nu îi pasă de tine, poate nu te observă... Nu e vorba de "departe"?
Distanţa este după cum simţi şi dpă cum se petrec lucrurile în jurul tău. Pot avea un prieten bun pe partea cealaltă a globului dar cu care să vorbesc zilnic. Nu mi-ar fi el mai aproape decât colegul de bancă ce mă ignoră sau vecina care nici măcar nu mă salută?

Okey... nu toate cele de mai sus au fost gândite aseară. Atunci când sunt obosită aş fi în stare să scriu posturi mult mai lungi din punct de vedere al inspiraţiei. Acesta ar fi mereu unul din punctele mele slabe dar, cum spuneam, poate e mai bine să le ţin în mine decât să le scriu aşa, probabil fără rost datorită faptului că nu înţelege nimeni ce scriu, nu?

O parte din postările mele sunt cu subînţeles (cele când sunt într-o stare mai ciudată) şi chiar cu "dedicaţie". Nu aş vrea să se simtă nimeni vizat sau ceva de genu... doar că mă face să mă simt mai bine. Exact! Nu am cui să mă plâng în totalitate. Mi-am amărât destul prietenii cu porcăriile mele şi mereu mi se spune: "Gata... o să fie bine... Încearcă să uiţi..." şi uneori chiar mă simt mai bine pentru că am norocul de a avea prieteni care ştiu să îmi distragă atenţia.

Vara asta va fi (sper că nu) una ciudată şi sper, cu multe lucruri bune. Rea nu are cum să fie, asta-i sigur. Că va fi minunată... îmi doresc, sper! Dar stau cuminte şi aştept să văd ce se întâmplă.

Am aflat că în sfârşit a reuşit Cătălina să doarmă (de câteva nopţi/săptămâni nu a reuşit). Acum a început perioada coşmarurilor pentru mine se pare.

Am să închei aici. Mersi că ai avut răbdare să citeşti tot!